Era blonda, tunsa scurt si zambea. “Cine canta?” am intrebat. Nu mai stiu ce mi-a raspuns. Era muzica frantuzeasca. Intr-o cafenea in Paris. Cu labriuri negre de lemn si draperii visinii. Cu ciocolata fierbinte. Pe o strada oarecare. Undeva aproape de centru. Cu o frantuzoaica blonda care zambea ... si un barman cu ochii albastri. Cu un geam prin care se vedea un colt de trotuar. Si prin fata caruia doi necunoscuti au trecut, parca dintr-un timp in altul, tinandu-se de brat. Cu eleganta.
“As dori o masa la geam, daca se poate”. “Avem doar la salonul de nefumatori” “Nici o problema. renunt la tigari pentru o masa la geam”. Ninge. Cu fulgi mari. Am venit zambind prin ninsoare. Cu parul ud lipit de obraz. Cu genele albe, si mainile inghetate indesate in buzunare.
Un ceai fierbinte, o fereastra spre centrul vechi si ger. Ascultand in fundal muzica frantuzeasca. “je vais t’aimer”, parca spune… "plus loin que tes rêves ont imaginé".
Imi incalzesc mainile pe cana de ceai.
Era ianuarie. 1 ianuarie. Cu un chelner somnoros, care aducea fara chef, cafea fierbinte si cornuri cu ciocolata clientilor rataciti. Ningea si atunci cu fulgi mari. Prin fata geamului aparea in treacat cate o umbrela si pasi grabiti. Era dimineata pe je ne sais quelle rue… cu haina mea gri eram parte din strada. Si orasul doarmea linistit.
Ma joc, incercand sa suprind luminile si umbrele. Ceaiul aproape rosu, si masa aproape neagra. Ii aud vorbind si razand. I-am suprins, intre doua zambete si cateva priviri pierdute pe geam, alungiti si evanescenti prin sticla unui pahar.
Am colindat cu un calut verde. Subtirel si cu pas supus. 
